Strădanie şi perseverenţă AUTOR: preot paroh Constantin Stoica

Suntem în perioada Postului Sfintelor Paști şi fiecare ne dorim să terminăm cu bine această călătorie spirituală către cea mai mare sărbătoare creştină, Învierea Domnului. Bineînţeles că pentru atingerea acestui scop este nevoie de strădanie şi perseverenţă, de automobilizare permanentă pentru a ajunge la ţelul spiritual propus.

Avem aici o cheie de înţelegere a credinţei noastre care, în plus, ne ajută să pricepem mai bine şi contextul lumii de astăzi. A fi credincios practicant implică un efort permanent pentru că nu este uşor, de exemplu, să îţi propui şi să respecţi un program zilnic de rugăciune, să te pregăteşti pentru spovedanie şi împărtăşanie sau pentru participarea la Sfânta Liturghie, să treci cu bine încercările sau să rezişti ispitelor. În acelaşi timp, credinţa adevărată înseamnă stăruinţă în a face fapta cea bună şi a manifesta o atitudine creştină în comunitate, precum şi de a apăra şi promova valorile evanghelice în societate.

De aceea, bucuria credinţei, liniştea şi pacea sufletească sunt aproape imposibil de exprimat în cuvinte de cei stăruitori şi perseverenţi în credinţă.
La o analiză atentă, stilul de viaţă şi atitudinea creştinului în societate sunt în general în contradicţie cu duhul societăţii secularizate, care promovează mai mult individualismul şi egoismul decât coeziunea socială, indiferenţa sau nepăsarea decât atenţia, respectul şi dragostea faţă de semeni. Desigur, este mai comod şi mai tentant să acorzi prioritate distracţiei şi micilor plăceri efemere, să rămâi într-o stare de aşteptare, de neimplicare, chiar dacă sufleteşte simţi că alta trebuie să fie atitudinea şi că este nevoie de o schimbare.

În plus, într-o epocă în care tehnologia s-a dezvoltat fără precedent, având ca efect benefic numeroase facilităţi în viaţa cotidiană, se constată tendinţa de a diminua şi chiar elimina strădania cu consecinţe în planul vieţii personale şi care se manifestă inclusiv în sfera credinţei.

De multe ori auzim la semeni de-ai noştri, creştini doar cu numele, afirmaţia „eu am credinţa mea”, manifestată din când în când şi adaptată la stilul personal de viaţă. Nu am timp să acord mai multă atenţie vieţii spirituale sau să mă integrez într-o comunitate de credinţă? De ce să mă implic, să ajut, dacă nu am nici un beneficiu material (personal)? În fond, nu este treaba mea şi fiecare trebuie să îşi rezolve singur problemele personale. Sunt întrebări prin care se încearcă a se justifica o opţiune personală, fără a ţine însă cont de faptul că permanent credinţa noastră se manifestă şi se verifică în relaţia cu cei din jur, în Biserică, iar nu în propria izolare ca într-un turn de fildeş.
În acelaşi timp, o astfel de atitudine denotă ignorarea propriei demnităţi de persoană care poartă în ea chipul lui Dumnezeu şi este chemată la desăvârşire. De fapt, strădania şi perseverenţa pe calea credinţei reprezintă fundamentul echilibrului şi reuşitei noastre în viaţa personală, de familie şi în plan profesional.